Istoria satelor noastre – începuturile Comunei Boldur

Istoria satelor începe, oficial, într-un document.
Un nume scris pe o foaie veche, într-un registru sau într-un hrisov.
Dar adevărata istorie începe atunci când cineva rămâne și spune: „Aici e acasă.”

Pentru Boldur, Jabăr, Ohaba-Forgaci și Sinersig, aceste începuturi sunt vechi de sute de ani.

Când satele apar pentru prima dată pe hârtie

Boldur este pomenit pentru prima dată în jurul anului 1290.
Atunci nu era o comună, ci un loc unde oamenii trăiau din pământ, din muncă și din rânduială.

La puțini ani distanță, în 1323, apare în documente și Sinersig.
Un sat care a crescut încet, dar sigur, și care a rămas locuit indiferent de vremuri.

Ohaba-Forgaci, menționat în documente din secolul al XV-lea, poartă în nume ideea de oameni liberi.
Un sat al răbdării și al muncii tăcute.

Jabăr apare mai târziu, în 1597, dar viața lui este la fel de veche.
Uneori satul există mult înainte de a fi scris.

Satul, văzut prin cei care au scris despre el

De-a lungul timpului, au existat oameni care nu s-au mulțumit doar să trăiască în sat, ci au simțit nevoia să-l scrie.

Unii au scris monografii, alții poezii sau cărți despre oameni și locuri.
Prin ei, satul a rămas nu doar în amintire, ci și pe hârtie.

Unul dintre ei spunea, într-o dedicație:
„Dintr-o copilărie frumoasă și în amintirea unui loc de excepție.”
În câteva cuvinte, a spus tot ce înseamnă satul pentru cei care l-au purtat cu ei toată viața.

Alt autor a ales să scrie despre existență, artă și om, dar rădăcina a rămas aceeași: satul în care a învățat primele lucruri importante.

Au fost și profesori care au scris despre școală, despre educație, despre comunitate, cu respect și responsabilitate.
Nu ca să se laude, ci ca să lase ceva în urmă.

Oamenii care au dus satul mai departe

Nu toți au scris cărți.
Dar toți au scris, într-un fel, istoria satului.

Prin muncă.
Prin școală.
Prin felul în care și-au crescut copiii.

Învățătorii, preoții, oamenii „care știau carte”, gospodarii respectați – ei au ținut satul în picioare când nu era ușor.

De ce e important să spunem aceste povești

Pentru că astăzi trăim repede.
Informația se pierde ușor, iar lucrurile importante pot fi uitate.

Când ne întoarcem la poveștile satului – scrise sau spuse – ne aducem aminte cine suntem.
Și poate învățăm să mergem mai departe cu mai mult respect.