Beciul de altădată, astăzi un loc întunecat și gol

Coborai treptele reci și te întâmpina mirosul amestecat de mere, pere, nuci și pământ umed. Pe rafturi stăteau dovlecii galbeni, grași, așteptând iarna să fie tăiați și copți pe sobă. În lăzi, merele își păstrau aroma până la primăvară – câte unul roșu ca focul, câte unul galben, lucios, de parcă strângeau în ele soarele verii. Nucile, puse în saci, erau bucuria copiilor, care se strecurau pe ascuns în beci să mai ciocnească două între ele. Beciul era cămara vieții. Nu doar provizie, ci și răbdare, și siguranță. O iarnă întreagă știai că ai cu ce-ți hrăni familia, fără să alergi la magazin. Astăzi, multe din obiceiurile astea s-au dus. Merele nu mai țin în beci, ci în frigiderele marilor depozite. Dovlecii ajung mai repede pe raftul supermarketului decât în odaia bunicii. Dar amintirea aceea – de a coborî în beci, cu lampa în mână, și de a găsi acolo comoara toamnei – rămâne adânc în sufletul fiecăruia care a trăit-o. Toamna de altădată mirosea a nuci, a lemn crud și a răbdare. Și, poate, chiar dacă vremurile s-au schimbat, în noi rămâne dorul după acea simplitate.