Credința, cunoașterea și educația – drumul unui profesor dedicat formării sufletelor

Doamne ajută!

Numele meu este Hopotă Alexandru-Mihai și predau o disciplină care nu se învață doar cu mintea, ci mai ales cu sufletul: Religia.

Rădăcinile credinței mele au fost sădite încă din primii ani ai copilăriei, în sânul familiei. Am crescut cu exemple vii de bunătate și evlavie, primind primele învățături spirituale de la mama mea, cea care mi-a arătat ce înseamnă dragostea curată și respectul față de cele sfinte. Îmi amintesc și acum cum mă învăța să mă rog, cum ne puneam seara în genunchi și ne îndreptam gândurile spre Dumnezeu.

Aceeași iubire și căldură pe care le-am primit atunci de la mama mea încerc să le ofer și eu, astăzi, copiilor care îmi sunt încredințați la catedră. Legătura mea profundă cu această chemare a prins un contur clar la sfârșitul clasei a VIII-a. Îmi amintesc cu emoție o discuție purtată cu profesorul nostru de religie de atunci. Ne-a întrebat dacă Îl iubim pe Dumnezeu și dacă credem în El. Cu toții am răspuns, cu toată siguranța și deschiderea, că „da, normal că Îl iubim și sigur că credem”. Răspunsul lui însă mi s-a întipărit adânc în inimă: ne-a spus că nu este destul doar să crezi, este necesar să Îl cunoști. Acele cuvinte au fost scânteia care m-a determinat să caut mai mult și să înțeleg că credința adevărată crește prin cunoaștere.

Pășind pe acest drum, între anii 2013-2017 am urmat cursurile Seminarului Teologic „Episcop Ioan Popasu” din Caransebeș, o perioadă fundamentală pentru formarea mea teologică și spirituală. Dorința de aprofundare m-a condus apoi către Timișoara, unde, în perioada 2017-2021, am urmat cursurile Facultății de Teologie din cadrul Universității de Vest, completându-mi studiile și pregătirea.

După absolvirea facultății din 2021, a urmat un an de tranziție, o perioadă de pauză în care am reflectat la viitorul meu drum. Nefiind căsătorit la acea vreme pentru a urma calea preoției, s-a conturat tot mai clar o altă oportunitate frumoasă. Astfel, în anul 2022, am luat decizia hotărâtă de a intra în învățământ și de a preda Religia.

Ceea ce a pornit inițial ca o opțiune firească de drum s-a transformat rapid într-o mare pasiune. Am descoperit în fața catedrei o bucurie imensă în a lucra cu copiii, iar cele mai mari satisfacții vin din momentele simple, dar pline de har, de la clasă. De exemplu, când preiau clasa pregătitoare și începem să învățăm primele rugăciuni, precum „Doamne, noaptea a trecut” sau „Toți cu inima curată”. Când văd că după câteva luni sau după o jumătate de an toți copilașii știu să se roage, îmi crește inima de bucurie. Iar când vin la mine, cu ochii senini, și îmi spun: „Domnul profesor, m-am rugat și să vedeți că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea!”, simt că menirea mea este deplină și că munca mea lasă urme în sufletele lor.

Între timp, viața mea s-a împlinit frumos și pe plan personal. Astăzi sunt un om căsătorit, mi-am întemeiat propria familie, însă dragostea pentru catedră a rămas neschimbată. Îmi place enorm ceea ce fac și consider că este o binecuvântare să fac parte din colectivul Școlii Gimnaziale Boldur, unde am găsit un mediu cald și colegi deosebiți. Cred cu toată convingerea că educația religioasă le oferă copiilor o busolă morală de neprețuit într-o lume plină de provocări.

Închei această prezentare cu un gând de suflet, pe care îl transmit deopotrivă elevilor mei și tuturor celor care trec prin momente de cumpănă: oricâte încercări ar aduce viața și oricât de mari ar părea greutățile, nu uitați că există un sprijin care nu dă greș niciodată. Părerea mea și convingerea mea cea mai profundă este că te poți baza mereu, cu toată ființa, pe Dumnezeu. El este singurul care ne dă forța de a merge înainte, indiferent de obstacole.